Or, există în lumea socială un anume fel de autoritate care ne permite să concepem ce înseamnă în lumea psihică o dominație exercitată mai puțin în virtutea unei puteri fizice, anonime, decît a unei influențe spirituale, personale; aceasta este autoritatea carismatică. În sens tradițional, cuvîntul carismă se referă la un personaj sacru. El califică dogmele unei religii și evocă o grație; cea care ușurează o suferință, lumina care invadează spiritul chinuit al credinciosului, cuvîntul viu al profetului care atinge inimile, în fine, armonia interioară dintre maestru și discipol.
În zilele noastre, ca urmare a influenței sociologului german Max Weber, această grație este recunoscută șefilor care fascinează masele și devin pentru ele un obiect de adorație. Churchill, de exemplu, o poseda, asemeni lui Mao, Stalin, de Gaulle sau Tito. Ea este, de asemenea, un atribut al papei Ioan-Paul al II-lea, al cărui ascendent asupra milioanelor de credincioși care îl așteaptă
și îl ascultă cu fervoare i-a frapat pe observatori. Reporterul ziarului Le Figaro care l-a însoțit în călătorie în Polonia, notează: "Marea forță a lui Ioan-Paul al II-lea rezidă într-adevăr în egală
măsură în claritatea discursurilor și în carisma sa". Iar cel al austerului săptămînal englez, The Economist, accentuează: "Such magnetism is power", un asemenea magnetism este o putere.
În zilele noastre, cuvîntul carismă a devenit atît de popular, încît el este utilizat chiar și în ziarele de mare tiraj, presupunîndu-se că cititorii îl cunosc. Gloria sa se datorează în mare măsură obscurității și impreciziei, trezind în noi ecouri misterioase. Ideile inventatorului său, Max Weber, sînt, în schimb, mult mai clare. După el, acest tip de autoritate "este specific străin de economie". El constituie, acolo unde apare, "o vocație" în sensul emfatic al termenului, în calitate de misiune sau "sarcină interioară". Altfel spus, puterea de influență a liderului carismatic asupra maselor nu depinde nici de bogăție, nici de industrie, nici de armată "acestea apar, din punctul său de vedere ca subsidiare, simple afaceri de intendență cotidiană". Carisma denotă, propriu-zis, un har, o relație de o anumită calitate între credincioși sau adepți și stăpînul în care au încredere și căruia i se supun. Acest har, această calitate, facultatea de a vindeca, atribuită, de exemplu, cîndva regilor, sînt definite printr-o credință, o viziune comună. O dată recunoscut, acest har acționează ca un placebo simbolic. El produce efectul dorit la toți cei care intră în contact cu cel care îl deține. La fel, medicamentul inofensiv care atenuează durerea, vindecă pentru că a fost prescris și administrat de către un medic, fără a avea totuși proprietăți fizice sau chimice intrinseci.

(Fragment din cartea "Psihologia Socială sau Mașina de Fabricat Zei", de Serge Moscovici, Editura Polirom, 1997, pp. 104-105)


Eva e tipul literal al sensibilității omului. Deci poate fi considerată ca mercurială, având în vedere caracterul ei pasiv. Dar imaginile care impregnează această sensibilitate, care o evertuează, sunt de natură sulfuroasă. De altminteri, imaginile sunt de partea Formei. Răscumpărarea Evei, deci a sensibilității, se face prin impregnarea imaculată a ei, prin intelecțiuni, care-i constituiesc o coroană de stele în jurul capului. Atunci poate zdrobi cu călcâiul capul șarpelui. Coroana de stele e coroana Arborelui Vieții din care, dacă Adam ar fi mâncat mai întâi, putea să mănânce apoi din Arborele Cunoștinței Binelui și a Răului, fără nicio primejdie pentru el. Dar inițiativa Evei, care arată emanciparea sensibilității de Inteligență, a dus la catastrofă.

Învățământul microcosmic, metodic e clar: restabilirea adevăratei ierarhii, inteligența, în sensul de luciditate, de voință, de veghe, dominând sensibilitatea care domolește, face transparente instinctele. Eva trebuie "coafată" cu coroana de stele, pentru ca și ea, la rândul ei, să "coafeze" șarpele. E o sequență de "rectificări". Interesantă suita logică între coroana care domină capul și călcâiul Femeii, care domină capul Șarpelui. Coroana și călcâiul, extremitățile, se întâlnesc și se unesc, după cum Kether (n.a. Coroana; primul din cele zece Sephiroturi) se reflectă cel mai bine în Malkuth (n.a. Împărăția; ultimul din cele zece Sephiroturi). Toate astea, de-a lungul unei axe verticale care unește și dinamizează toate stările de Fire între ele și care se prelungește în stările inferioare prin spirele Șarpelui, zdrobit în partea lui veninoasă, dar rectificat, nu distrus și continuând să vivifice stările inferioare ale Firii cu viața și dinamismul care îi sunt proprii.

(Fragment din cartea "Jurnal alchimic", de Vasile Lovinescu, Editura Institutul European, 1994, pp. 39-40)


Unul din aspectele cele mai fascinante ale originalităţii Gnozei a fost importanţa excepţională pe care a acordat-o elementului feminin in metafizică şi in morală. Am văzut că, pentru majoritatea gnosticilor, Sfintul Duh se identifică cu o femeie imaterială, soră şi soaţă a lui Hristos; sufletul ar fi o tinără inchisă in trupul bărbatului (cu excepţia Naaseenilor pentru care sufletul este androgin şi care consideră că, după moarte, va subzista numai partea bărbătească); „Fecioara de lumină" joacă, in lumea cealaltă, rolul judecătorului suprem; suferinţele Sophiei il fac pe Iisus să o aline de ele şi astfel, prin ea, să izbăvească intreaga omenire. in acest feminism infocat constă diferenţa esenţială dintre Gnoză şi Cabală care, aşa cum remarcă Scho-lem, este funciar misogină: „Este o doctrină masculină, făcută de
bărbaţi şi numai pentru bărbaţi. Lunga istorie a misticii evreieşti nu pare a avea nici o urmă de
influenţă feminină. Nu au existat femei cabaliste." Elementul semnificativ care a impregnat cu feminitatea sa Gnoza a fost Sophia, figură abstractă cărei i s-a dat curind o personificare romanescă. Se ştia că ea reprezenta inţelepciunea, un Eon impalpabil, dar interesul puternic pe care l-a suscitat a făcut din ea un soi de Isis creştină. Aproape fiecare grup gnostic işi avea versiunea lui despre necazurile ei şi făcea o deosebire intre Sophia de sus, Mama cerească, şi Sophia de jos, care era numită cind Sophia Achamotb, cind Sophia Prunicos („Lasciva")
deoarece dorinţa ei de lumină era asimilată cu dorinţa sexuală. O scriere in coptă, Pistis Sophia, a prezentat această credinţă sub forma unui roman religios in care Iisus povesteşte cum i-a venit in ajutor Sophiei. Făcind parte din cele „douăzeci şi patru de emanaţii ale marelui Invizibil", ea ocupa „al treisprezecelea Eon, locul ei in inălţimi" (aici Eon inseamnă sfera de unde emanaţia divină işi exercită acţiunea). Cind a dorit lumina Tatălui, cei doisprezece Eoni de deasupra ei s-au supărat pentru că a pretins să se apropie de Tată mai mult decit ei şi Tridynamos, supranumit Arogantul, a creat un monstru luminos pe care l-a trimis pe pămint pentru a o atrage acolo. Văzind cum străluceşte pe pămint aceea lumină, Sophia s-a dus, crezind că era tot cea a Tatălui, iar monstrul s-a aruncat asupra ei: „Această mare Putere de lumină cu faţă de leu a inghiţit toate Puterile de lumină care erau in Sophia." Lipsită de strălucirea ei, Sophia a inălţat Tatălui o serie de „căinţe" — imnuri de indrumare;
la a noua căinţă, Iisus a venit in ajutorul ei, a gonit monstrul luminos, a luat din el insuşi o „Virtute de lumină" cu care a acoperit-o şi a incoronat-o pe Sophia, rea-ducind-o apoi in cel de al treisprezecelea Eon.

(Fragment din cartea "
Istoria filozofiei oculte", de Alexandrian, Editura Humanitas, 1994, pp. 56-57)


Practicismul și tehnologismul constituie manifestările cele mai evidente ale indispoziției actuale a omului, indispoziție care pare să fi ajuns la nivelul unei adevărate convulsii.
În realitate, practicismul și tehnologismul duc până la extrem transformarea în sens nihilist a expresiei metafizice verum ipsum factum, care spune că e adevărat ceea ce se face ori ceea ce se poate face, adica sunt "adevărate" practica și tehnica și toate valorile sunt absorbite în facere și în producere. În consecință, lucrurile și natura în ansamblul său riscă să piardă orice "sacralitate", adică statutul și independența lor ontologică. Sensul lor este redus aproape integral la "folosința" și la "utilitatea" lor.
Rădăcinile acestei maladii datează din timpul polemicilor începute o dată cu Umanismul și Renașterea, relative la superioritatea vieții active asupra celei contemplative.
Să amintim obsesia filosofică a lui Francis Bacon, pentru care a cunoaște înseamnă putere: astfel a apărut acea imagine a științei ca fundament al tehnicii, care promite că mai devreme sau mai târziu orice problemă a omului va fi rezolvată de "experți" capabili a strămuta cunoașterea într-o constelație de intervenții eficace.
Popper a insinuat însă că tocmai pentru acest motiv Bacon nu trebuie să fie considerat un om de știință, ci mai degrabă un profet. Numele său nu e legat de anumite teoreme sau descoperiri științifice, cât de orgoliul său anunț al sosirii revoluției industriale.
Autorul lucrării Novum Organum a prevăzut și a proclamat caracteristicile noii ere care se apropia, cea care pentru noi este epoca științei și a tehnologiei. Făcând abstracție de omagiul formal adus creștinismului și de o anumită retorică religioasă a lui Bacon, putem să afirmăm că o dată cu el s-a impus un nou și laic cult al științei.
Programul științific merită un cult aparte tocmai pentru că el era purtătorul promisiuni unui paradis pe pământ, adică a unei lumi mai bune care se situa nu dincolo, ci dincoace. Cu alte cuvinte: oamenii pot transforma mediul în care trăiesc într-un paradis terestru, exploatând creațiile lor tehnologice, proiectate și planificate în lumina cunoștințelor lor științifice pertinente.
Chiar dacă Bacon era heraldul noii religii a științei, ar fi incorect să îi atribuim poziția ce caracterizează astăzi ultrascientismul. Pentru Bacon, utilul presupunea încă adevărul, iar din adevăr deriva utilul; pentru omul contemporan este valabil contrariul.
Ne-au trebuit secole pentru a atinge punctul extrem: omul a uitat că a fost izgonit din grădina Edenului și și-a închipuit că aceasta s-ar afla în fața lui, într-un viitor mai mult sau mai puțin apropiat.
Însă, prin excesele sale, extremismul tehnico-științific riscă să ne alunge din acel paradis terestru pe care voiam să-l cucerim cândva, sau chiar credeam a-l fi cucerit, dar pe care, în realitate, nu l-am atins niciodată.

(Fragment din cartea "Înțelepciunea antică", de Giovanni Reale, Editura Galaxia Gutenberg, 2005, pp. 75-77)


A fi om înseamnă: a spune un "nu" plin de forță realității de acest fel. Buddha știa aceasta atunci când a spus "este minunat să contempli orice lucru, este însă îngrozitor să fii acel lucru" și a dezvoltat o tehnică a pierderii realității de sine a lumii și a eului propriu. Aceasta o știa Platon când a legat contemplarea ideilor de o abatere a sufletului de la forma sensibilă a lucrurilor și o întoarcere în sine însuși pentru a găsi aici "originea" lucrurilor. Și nu altfel gândește nici Edmund Husserl când leagă cunoașterea ideilor de o "reducție fenomenologică", adică de o "ștergere" (Durchstreichung) sau de o "punere în paranteză" (Einklammerung) a coeficientului întâmplător al lucrurilor ca existențe date, pentru a obține "essentia" lor. Firește, nu sunt de acord în amănuntele sale cu această teorie a reducției la Husserl, dar trebuie să accept că în ea este avută în vedere ceea ce definește, de fapt, spiritul omenesc.
Dacă vrem să știm cum se desfășoară acest act, atunci, înainte de toate, trebuie să știm, în ce constă, de fapt, trăirea noastră a realității. În ceea ce privește impresia despre realitate nu există o senzație special dată (tare, dur etc.). Nici percepția, amintirea, gândirea și toate actele perceptive posibile nu sunt în stare să ne procure această impresie: ceea ce ele ne dau este întotdeauna numai existența-așa (Sosein) întâmplătoare a unui lucru și niciodată existența sa concretă (Dasein). Cea care ne oferă nouă existența concretă (= existența reală) este, mai degrabă, trăirea opunerii sferelor de lume deja deschise - și opunere există numai pentru viața noastră impulsivă, pentru viața noastră instinctuală, pentru impulsul nostru vital central. Nu un anume raționament este acela care ne conduce la afirmarea realității lumii exterioare (care ca și sferă există, de exemplu și în vis), nu forma intuitivă a percepției (cum ar fi "formele", "configurațiile") ne dă trăirea realității, nu obiectualitatea (aceasta există și atunci când fantazăm), nu locul fix în spațiu în mișcarea atenției - ci, cum am văzut, impresia trăită de opunere față de cea mai de jos, mai primitivă treaptă a vieții sufletești, care este proprie chiar și plantelor, de "capacitatea de invenție" față de centrul instinctual, care se întinde în toate direcțiile, activ chiar și în somn și în ultima treaptă a lipsei de conștiință. În ordinea riguros reglată a părțiilor sale componente (culoare, formă, întindere etc.) prin care se construiește un lucru oarecare corporal, atât obiectiv cât și în percepția noastră a lui - o ordine, pe care noi o putem studia, de exemplu, în dărâmarea patologică a capacității de a percepe - în această ordine nu există nimic mai originar decât realitatea, respectiv trăirea momentului de realitate. Dacă lăsăm ca pentru o conștiință să pălească toate culorile și materialele sensibile, să se dizolve toate figurile și relațiile, să se destrame formele de unitate a lucrurilor, - atunci, ceea ce rămâne, în final, oarecum nud, liber și gol de orice fel de calitate, este impresia plină de energica putere a realității, impresia de realitate a lumii.

(Fragment din cartea "Poziția omului în cosmos", de Max Scheler, Editura Paralela 45, 2003, pp. 56-57)

Sustin

Cititori

ProFM Jazz